Autor: Tudor ARTENIE
„Viitorul sună bine!” era, acum câțiva ani, leitmotivul unui clip publicitar al unei companii de telefonie mobilă. Sloganul părea o propoziție coerentă și dătătoare de speranță. Sigur, noi tot în confuzia traumatizantă a trecerii de la comunism la altceva trăiam, dar viitorul se înfățișa ca un personaj pozitiv. Ne pregăteam pentru întâlnirea cu acesta, venirea lui se lega de lucrurile bune care urmau să ni se întâmple.
Chiar condiționat de o grămadă de factori, viitorul avea contur.
Până ce lumea nu s-a dat peste cap din cauza pandemiei, viitorul nostru, al românilor, avea un oarecare contur. Știam că avem un stat slab și mobilat cu politicieni lipsiți de anvergură, știam că suntem la coada clasamentelor din Uniunea Europeană, dar o brumă de speranță de mai bine se mai lipea de noi. Un fel de luminiță de la capătul tunelului care, chiar dacă pâlpâia și se mai ascundea privirii, era acolo. Se zărea, cum spun bătrânii.
Când mergi din rău în mai rău, viitorul nu se mai zărește.
Conducătorii mari se văd în vremuri de restriște, zice o vorbă veche. În mai bine de 30 de ani de vremuri de restriște, noi am rămas tot cu niște conducători mici. E drept, am progresat la capitolul libertate, dar cum totul trece prin stomac, progresul s-a văzut mai ales prin plecarea din țară a peste 5 milioane de români. Și se mai vede nu doar în prăbușirea industriei, ci și în prăbușirea orașelor și lipsurile din mediul rural. Satele, depopulate, au probleme simple pe care nimeni nu e în stare să le rezolve: canalizare, apă curentă, gaz metan, asfalt. Iar oamenii rămași pe ulițele de pământ dau cu sapa oricât ar fi de bătrâni pentru că pensiile sunt mici. Foarte mici.
După pandemie, a venit războiul. Singurul rezultat: suprastatul a devenit mai puternic.
Pandemia și războiul din Ucraina au făcut ca viitorul să nu mai fie nici măcar subiect de discuție. Nimeni nu știe ce va fi mâine, darămite la toamnă. Se știu doar premisele care îngrijorează pe toată lumea și care pot fi rezumate prin scumpirile necontenite ale vieții. Din toate punctele de vedere, de la mâncare, la înmormântare.
Un singur lucru s-a întărit în această „pereoadă”, ca să îl citez pe președintele Iohannis: suprastatul. Pornit o dată cu acea instituție numită Consiliul Suprem de Apărare a Țării, suprastatul ia toate deciziile fundamentale pentru țară. Din CSAȚ fac parte generali din armată și servicii de informații și câțiva miniștri responsabili de domenii sensibile: interne, armată, economie sau energie.
CSAȚ are un conducător – președintele țării.
Deși nu are dreptul să legifereze, CSAȚ este însuși suprastatul. Hotărârile acestei instituții sunt transpuse (sau nu!) în legi, hotărâri și ordonanțe de guvern sau ordine de ministru.
Prin urmare, dacă vrem să definim cât de cât viitorul, la CSAȚ ar trebui să ne uităm. Numai că această suprainstituție nu este obligată să fie transparentă. Nu este obligată să comunice cu poporul. De exemplu: dăm sau nu dăm arme Ucrainei? Rușii ne acuză că dăm. Oficialii noștri spun că nu dăm. Dar orice decizie ar lua România ține de CSAȚ, nu de parlament, președinte sau guvern. Și cum nu e obligat să comunice cu poporul, suprastatul face tot ce dorește el. Sau șeful lui. Sau șeful șefului. Putem bănui orice din simplul motiv că nu ni se spune nimic.
Așa că, parafrazând o altă vorbă populară, fiecare cu viitorul lui! Iar dacă aveți probleme cu predictibilitatea, apelați cu încredere la ghicitul în bobi, cărți (de joc) sau cafea! Exerciții de ghicit cu șanse mult mai mari de împlinire decât orice altceva…